"As face bucuros o emisiune de cultura sportiva"

Adaugata 2011-06-08, la ora 09:14:24
"As face bucuros o emisiune de cultura sportiva" Radu Paraschivescu este "omul bun la toate". Se pricepe atat la literatura, cat si la fotbal, insa sobrietatea celor doua domenii nu il impiedica sa isi doreasca sa faca Romania sa rada. Si-a gasit implinirea profesionala la Humanitas, unde este editor de carte si coordonatorul colectiei "Rasul lumii". Datorita interviului pe care ni l-a acordat, am putut afla lucruri noi si interesante atat despre lumea balonului rotund, cat si despre numeroasele aparitii editoriale semnate de "Sandra Brown", la noi in tara.

Dupa calculele noastre, sunteti nascut in zodia Leului. Credeti in astrologie? Aveti insusiri specifice acestui semn?
Si dupa calculele mele sunt tot Leu. Aici exista o problema. Multi oameni au tendinta de-a persifla ceea ce nu pricep. Am facut-o si eu. Am privit de cateva ori ironic astrologia si pe slujitorii ei, dar viata m-a pus singura la colt. Mi s-au intamplat, relativ recent, lucruri pe care o cititoare de astrograme mi le anuntase cu sase-sapte ani in urma. Trasaturi? Orgoliu, inclinatii artistice, pasiune. Cel putin asa cred, n-am mai citit o descriere a zodiei mele de multa vreme.

Ce ii lipseste culturii romanesti? Pe de alta parte, care este cel mai de calitate lucru al ei si de ce?
Nu ma incumet la asemenea verdicte fiindca nu sunt echipat corespunzator. Exista zone ale culturii in care ma misc stangaci sau nu ma misc deloc. De fapt, literatura e singurul domeniu in care ma simt confortabil. Iar aici, in literatura, minusul e de fapt un paradox: avem o limba formidabil de plastica si de sugestiva, dar o cunosc putini oameni de pe planeta (nici romanii n-o stiu toti cum ar trebui). Petru Popescu a numit-o candva “o limba folclorica”, facandu-i, cred, o nedreptate. Pe langa asta, plusurile si minusurile unei culturi se modifica de la o epoca la alta. Ca sa nu mai spun ca lucrul care i se pare cuiva un atu face in ochii altcuiva figura de handicap.

Spuneati, nu demult, ca "pierdem timp batjocorindu-ne trecutul". In ce fel ignoram istoria noastra si care sunt cele mai afectate victime ale acestei indiferente? 
Daca facem intr-adevar lucrul acesta (si, din pacate, il facem), nu inseamna ca am articulat o strategie si o viziune a batjocurii. Cred mai degraba ca exista un amestec de neglijenta si dispret care ne viruseaza relatia cu trecutul. Suntem inerti in fata unor lucruri care s-ar cuveni sa ne miste. Avem un soi de voluptate a paraginei, cum poate vedea oricine trece pe langa palatele si conacele lasate de izbeliste. Toate regiunile tarii sunt pline de cladiri pe care indiferenta oamenilor le-a ranit la fel de grav ca trecerea timpului.

Multi comentatori sau fosti sportivi sustin ca echipa nationala a Romaniei nu se mai califica la campionate mondiale sau europene din cauza lipsei de valori individuale in echipa. Altii sunt de parere ca ultimii antrenori nu au stiut sa valorifice potentialul jucatorilor. Care este opinia dvs. referitoare la acest subiect?
Ma rog, nationala s-a calificat la ultimul turneu european, numai ca, odata ajunsa acolo, a refuzat sa joace, preferind ciupeala. La ora asta, deficitul valoric e indiscutabil. Avem cea mai slaba nationala de fotbal din ultimii 50 de ani. Intrebarea e cum s-a ajuns aici. Raspunsuri: prin importul de mediocritati costumate in fotbalisti, care au ocupat degeaba locuri in echipele de club. Prin subplatirea drastica a antrenorilor de la copii si juniori, fapt care i-a obligat pe acestia sa lucreze pe baza de plicuri si sa transforme mici nulitati cu platfus si burta in jucatori cu de-a sila. Prin infeudarea fotbalului unor impresari pe a caror agenda primau alte interese decat nationala de fotbal. Prin deteriorarea continua a bazelor de antrenament. Prin saracirea, secatuirea si batjocorirea catorva izvoare traditionale de fotbalisti (Constanta, Pitesti, Craiova etc.). Prin tolerarea vedetismului sub diversele lui intrupari. Prin falsificarea ierarhiilor interne, sub actiunea anumitor patroni de club si cu aportul anumitor arbitri. Prin asaltul caselor de pariuri – cea mai sigura cale de pierzanie. Nu in cele din urma, prin mafiotizarea acuta a structurilor din fotbalul nostru. 

De multe ori va vedem in direct la tv, vorbind despre fotbal. Nu vi s-a oferit sansa unei emisiuni doar a dvs. sau ati refuzat ofertele? 
Deocamdata n-a venit nimeni cu propuneri de genul celor despre care vorbiti. Am declarat de cateva ori ca fac abstractie (ostentativ, la nevoie) de oamenii din lojele fotbalului si ca nu le pot fi interlocutor. Chiar am indemnat breasla sa-i ignore si prin asta sa improspateze aerul viciat al campionatului. In schimb, as face bucuros o emisiune de cultura sportiva cu tot ce presupune ea. Si sunt gata sa pariez ca ar fi vizionata, chiar daca in cadrul ei nu s-ar mugi stentorial, nu s-ar mesteca branza, nu s-ar rigii dupa sampanie, nu s-ar transmite deliruri voievodale de la mai stiu eu ce palat si nu s-ar declansa schimburi de invective intre diverse coane, bicicliste sau nu.

Care este cea mai mare problema actuala a fotbalului romanesc si ce solutii- evident, pur teoretice - ati avea dvs. pentru solutionarea ei? Credeti ca climatul psihologic din Romania de astazi influenteaza calitatea sportului?
E greu sa alegi o hiba dintr-un snop. Infrastructura arata prost, antrenorii sunt la cheremul patronilor, jucatorii se castiga la partide de pocher, valorile se imputineaza in galop. Foarte important, comisiile Ligii Profesioniste de Fotbal sunt conduse de oamenii lui Dumitru Dragomir, care controleaza astfel tot si-si protejeaza scaunul. Falimentul perechii Mircea Sandu-Dumitru Dragomir ar fi trebuit sa duca de mult la indepartarea ambilor. Aici intervine insa caracatita mafiota din fotbal. Ce inseamna asta? Ca nu pot aparea solutii cata vreme oamenii din frunte sunt aceeasi. In fotbal, spre deosebire de politica, nu poti face bine cu armele raului. In ce priveste climatul psihologic, e ultima problema la ora actuala. Bine-ar fi sa ajungem in situatia ca revirimentul sa depinda doar de modificarea acestui climat.

Ati tradus zeci de volume ale unor scriitori celebri. Spuneti-ne cateva cuvinte despre meseria de traducator. Care dintre autori v-au pus cel mai mult in dificultate si de ce?
Am tradus pana am ajuns la saturatie si am fost convins ca o sa rezist de-acum incolo oricaror ispite in domeniu. M-am inselat. O amica mi-a propus sa traduc cea mai noua carte a unui autor la care tin mult de tot si am acceptat. Sa-mi fie de bine. In ceea ce priveste traducerea, ea e un sport individual, de anduranta, impatimire si tenacitate, in care sare in ochi nu atat prezenta talentului, cat mai cu seama lipsa lui. Nobletea acestei ocupatii s-a fisurat din cauza felului cum sunt remunerati traducatorii. Acestia au ajuns la randul lor sa se angajeze pe mai multe fronturi decat le sta in puteri (ca sa castige mai multi bani), iar rezultatul – previzibil – a fost fusereala, treaba de mantuiala si chiar slutirea textelor. Daca ma uit in urma, cartea care m-a ostenit cel mai mult a fost “Copiii din miez de noapte” de Salman Rushdie. Asta nu doar din pricina stilului stufos si luxuriant sau a jocurilor de cuvinte si a acronimelor, ci si fiindca a fost un roman doldora de chichite, aluzii, trimiteri si racorduri culturale pe care, ca traducator, nu aveai voie sa le ratezi. Cat despre traducerile de care ma simt cel mai legat, ele sunt “Casa somnului” de Jonathan Coe, “O istorie a lumii in zece capitole si jumatate” de Julian Barnes si “Mincinosul” de Stephen Fry.

De ce tocmai titlul “Rasul lumii”? Mizati pe simplitate in batalia cu tirajele?
Mi s-a parut un titlu in care sensul propriu si sensul figurat se impaca bine. El inseamna si ca se ride pretutindeni in lume (la urma urmei, e o colectie de literatura universala), si ca autorii comici prind in penita lucruri care sunt “de rasul lumii”. In rest, nu mi-am facut iluzii comerciale. Nesabuintele se platesc si in domeniul asta. E greu de crezut ca un nume de colectie, oricat de plastic, poate garanta succesul de vanzari al titlurilor. Pur si simplu am simtit ca aceasta era denumirea cea mai potrivita. Cred acelasi lucru si acum, la fix sase ani de la infiintarea colectiei.

Am aflat din anumite surse ca o carte a unui autor roman contemporan poate fi considerata de succes daca vinde aproximativ 3.000 de exemplare. Este adevarat? Ce spune acest numar atat de mic despre “comunitatea” pasionatilor de lectura?
In general, cam asa stau lucrurile. La 3.000 de exemplare vandute, editorul e multumit (si-a asigurat profitul), iar autorul simuleaza fericirea (procentul din tirajul vandut pe care-l incaseaza ii asigura un trai bun vreme de o luna) si cocheteaza cu notorietatea. Sigur, exista o lista de exceptii – autori romani care vand intre 10.000 si 100.000 de exemplare din cartile pe care le scriu. Numai eu stiu sase-sapte asemenea nume. De ce insa e tirajul de 3.000 pragul clasic al succesului? Probabil fiindca publicul considera in continuare ca autorii straini sunt mai valorosi. Vin “de acolo”, unde e neaparat “mai bine”, unde lucrurile sunt mai asezate. Au agenti literari, sunt tradusi in zeci de limbi, sunt uneori ecranizati in productii de Oscar, se bucura de un marketing planetar. Credibilitatea onomastica nu-i de ieri, de azi in Romania. Stiu destui cititori care judeca asa: te cheama Johnson, esti bun. Te cheama Ionescu, e vai de capul tau. Cu vreo 15 ani in urma – am mai povestit episodul – un galatean pe nume Cristian Rus a vrut sa publice un roman si n-a reusit. Si-a schimbat numele in Christian Russell si gata, l-a publicat.

Am avut ocazia sa va auzim povestind despre niste adevarate “ateliere” Sandra Brown. Puteti expune mai pe larg povestea? Ce alte nereguli de acest fel ati mai sesizat?
Atelierele despre care am povestit au aparut dupa decembrie 1989. Unul dintre ele se afla la Iasi, unde doi universitari intreprinzatori au prins sa scrie romane pe care le semnau Sandra Brown. Pe atunci, legea dreptului de autor era calcata zdravan in picioare si se petreceau tot felul de acte haiducesti. Asa s-a ajuns in situatia ca Sandra Brown sa aiba in Romania mult mai multe romane decat scrisese vreodata. N-a fost singurul caz de impostura lucrativa. Tin minte o carte aparuta tot la inceputul anilor 1990, care se numea “Picatura de cerneala”; fusese, probabil, scrisa de Agatha Christie direct in romaneste (nu avea traducator) si-l avea ca protagonist pe Sherlock Holmes. 
de Roxana Truta - 4715 afisari
 
         
 
3.0 - 5109 voturi