"Orice scriitor e un pic autist"

Adaugata 2010-11-08, la ora 07:47:14
"Orice scriitor e un pic autist" Dan Lungu este un scriitor care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Intr-un timp foarte scurt, el a devenit unul dintre cei mai tradusi autori romani contemporani. Cititori din alte zece tari europene se bucura, la ora actuala, de volumele sale exceptionale. De curand, scriitorul ne-a declarat in exclusivitate ca urmeaza sa lanseze un nou roman in luna februarie a anului viitor. Acesta se va intitula „In iad toate becurile sunt arse” si, asa cum spune Dan Lungu insusi, va fi o experienta inedita pentru iubitorii de beletristica.

In „Sint o baba comunista!” ati ales un personaj principal foarte putin obisnuit pentru o carte si foarte obisnuit pentru lumea care ne inconjoara. Cum e sa va folositi imaginatia pentru a portretiza un personaj lipsit de imaginatie?
E foarte dificil sa construiesti cu personaje obisnuite, caci esti lipsit de cel putin doua unelte esentiale: exotismul si eroismul. Emilia Apostoae mi-a dat mult de furca, insa cred ca, in cele din urma, tipul mediu pe care il propune incarneaza liniile de forta ale sistemului comunist, intr-un mod inteligibil si pentru cineva care nu a trait in epoca. Pentru a ajunge la o sensibilitate si estetica ritmate cu atmosfera timpului, a trebuit sa-mi infranez de multe ori imaginatia si pornirile jucause. Singura supapa pe care mi-am permis-o este umorul – cand voluntar, cand involuntar – al batranei nostalgice. Dar umorul este consubstantial vietii romanilor in comunism, desi pentru cei care nu au trait atunci el pare bizar.

Cultura romana, stim cu totii, este din ce in ce mai putin finantata. Cu toate acestea, de la an la an parca e din ce in ce mai infloritoare. Pana la urma incotro se indreapta ea?
Greu de spus. Iar chestiunea cu finantarea e discutabila. Literatura romana tanara a fost reinventata de un proiect privat – editura Polirom, cu acea excelenta campanie „Votati literatura tanara” –, si nu cu finantare de la stat. Apoi, mai sunt multi bani europeni in cultura romaneasca. Cred ca managerii culturali din Romania sunt mult mai apti sa atraga fonduri straine decat cei din alte domenii, sunt mult mai conectati si mai deschisi. Nu sunt de neglijat nici proiectele culturale ale altor tari, care vizeaza Romania. Cartile mele au iesit in lume cu sprijinul „Les belles etrangeres”. Sper ca ne indreptam catre o cultura descentralizata, integrata in retele europene sau internationale, flexibila, indrazneata, eliberata de vechile autoritarisme universitare.

Anul trecut Herta Muller, anul acesta Mario Vargas Llosa. Care este parerea dumneavoastra? Exista vreo discrepanta intre aceste doua nume? Evident, raportandu-ne la calitate si valoare literara.
Sunt doi autori foarte diferiti ca stil si temperament, la care, insa, tin la fel de mult. Desigur, Llosa era mult mai vizibil decat Herta Muller in momentul primirii Nobelului, dar in ordinea valorii literare asta nu inseamna nimic.

Spuneati intr-un interviu mai vechi ca respectati autorii comerciali, chiar daca acestia scriu, citez, „non-estetic”. Cum vine asta? Pentru ce ii respectati de fapt?
Cunosc persoane care, daca nu ar fi intalnit la varsta potrvita romanele lui Eugen Sue sau Alexandre Dumas, zic ca s-ar fi lasat de citit. Mai tarziu au ajuns si la Dostoievski sau Thomas Mann. Autorii comerciali au darul de a intretine si chiar raspandi practica lecturii, de a juca, de multe ori, rolul de intermediari catre lecturile grele. Autorii comerciali, de cele mai multe ori, nu sunt neprofesionisti, simpli diletanti, ci au alta miza decat cea estetica. E vorba de o alegere. Nu trebuie sa confundam literatura comerciala, care vizeaza explicit succesul comercial, cu literatura proasta, care e o literatura cu tinta estetica, dar iremediabil ratata. Aceasta din urma nu are nici succes de critica si nici vanzari. Cred ca asta e situatia cea mai trista. De fapt, lucrurile sunt foarte complicate. Succesul in vanzari nu ne anunta neaparat un autor comercial – un exemplu in acest sens e Umberto Eco cu „Numele trandafirului”. Dar si mai complicat este cand la aparitie unele carti sunt considerate de divertisment sau de consum, iar in timp ajung la statutul de capodopere. E vorba de „Don Quijote”si de „Doamna Bovary”.

Ati citit vreodata sau intentionati sa cititi vreo carte din seria „Harry Potter”, „Twilight” sau alte mari succese comerciale? Daca da, ati invatat sau sperati sa invatati ceva constructiv din acestea?
Din acestea doua nu am citit, dar nu din prejudecata, ci din lipsa de timp. Am citit in schimb din „Cronicile din Narnia” si „Poveste fara sfarsit”, carti care mi-au placut foarte mult, desi intra fara nici un dubiu (si) la categoria succese comerciale. Oicum, cred ca si din cartile proaste se poate invata cate ceva, insa mult mai putin decat din cartile bune...

Sunteti de profesie sociolog. Deriva de aici vreun defect profesional in viata de zi cu zi? Se resimte lucrul acesta in operele dumneavoastra intr-o mai mica sau mai mare masura?
Cred ca cel mai bine isi dau seama cei din jurul meu... ei ar trebui intrebati... Profesia mea iti dezvolta un spirit analitic si critic peste medie. E foarte util atunci cand faci sociologie, insa in plan literar exista pericolul sa pierzi din vedere miza estetica de dragul „cunoasterii”, iar in plan uman, deconstruind si analizand, sa pierzi capacitatea de a te bucura de viata si sa o dezvolti pe aceea de a sesiza cu acuitate defectele celor din jurul tau.

Aveti un ritual al procesului de scriere?
Nu e vorba de un ritual propriu-zis, ci pur si simplu am nevoie de liniste. Nu pot scrie literatura atunci cand e forfota in jurul meu. Nu sunt un scriitor care se simte bine in cafenea. Cand intru in atmosfera cartii, am o stare de incordare, de iritare care ma face profund nesuferit. Ma mut aproape cu totul in lumea personajelor mele, asa cum banuiesc ca se intampla cu autistii. Cred ca orice scriitor e un pic autist. Nu fumez, nu beau licori, doar ma plimb prin camera. Fac kilometri intregi intr-o zi, fara sa fi deschis usa.

Ce se intampla cu ecranizarea cartii „Sint o baba comunista!”?
Nu stiu. Nu-mi place sa-mi bag nasul in proiectul altora. Pur si simplu abia astept sa vad filmul, care sper sa apara pana la sfarsitul anului viitor.

Cum v-ati simtit prima data cand v-ati vazut cartile traduse si expuse pe rafturile librariilor din strainatate?
E foarte ciudat cand iti vezi cartea intr-o limba straina, parca nu mai e a ta. Cand mi-a aparut prima traducere, in franceza, Laure Hinckel, traducatoarea, m-a asteptat cu cartea la aeroport. Eram amandoi foarte bucurosi. Eu ma aflam inca la bagaje, iar Laure mi-o flutura dincolo de peretele transparent. Practic, noi scriitorii debutam de fiecare data cand suntem tradusi intr-o limba noua. Asa ca si emotiile sunt cam aceleasi.

Cand v-ati dat seama prima data ca sunteti un scriitor renumit?
Nu cred ca sunt un scriitor renumit, faimos etc. Ori inca nu mi-am dat eu seama.

V-a recunoscut vreodata cineva pe strada, oprindu-va sa va ceara un autograf? Ce spune vizibilitatea scriitorilor in spatiul vietii publice despre cultura romana?
Pentru autograf, nu, ci doar ca sa ma felicite sau sa-mi stranga mana. Actuala vizibilitate a scriitorilor e ramasita unei culturi literaturocentrice, care inca mai are inertiile ei.

Stiati ca tinerii au ajuns sa fure de pe rafturi cartile dumneavoastra (caz concret)?
Mi se pare trist ca nu au bani sa-si cumpere o carte pe care si-o doresc.

Pe care autor roman de la ora actuala il gasiti cel mai talentat?
Eu prefer sa judec autorii dupa carti, nu dupa talent. Cunosc tipi supertalentati, care inca nu au dat nici o carte convingatoare. Haideti sa vorbim despre carti...

Stim ca e foarte dificil pentru un scriitor, dar spuneti-ne trei carti straine si alte trei carti romanesti care fac parte din canonul dumneavoastra personal.
Nu am un canon foarte rigid. In functie de n factori, unii dintre ei nedetectabili, el se transforma. Acum as zice „Mi se spune capucin” (Daniil Harms), „De veghe in lanul de secara” (J.D. Salinger) si „Rolul familiei mele in revolutia mondiala” (Bora Cosic). Apoi: „Rebarbor” (Al. Monciu-Sudinski), „Manualul intamplarilor” (Stefan Agopian) si „Pagini bizare” (Urmuz). Desigur, daca mai reflectez, am tentatia sa pun alte nume, iar daca ma gandesc si mai mult, sa schimb modificarea...

Despre ce alte colturi intunecate ale comunismului v-ar mai placea sau v-ati gandit sa mai scrieti?
Mi-ar placea sa fac un volum despre practica fotografica in comunism. S-a vorbit foarte mult despre „literatura de sertar”, insa nu s-a pus niciodata problema „fotografiilor de sertar”. Existau destul de multe aparate foto si minilaboratoare de developare individuale (care, spre deosebire de masinile de scris, nu trebuiau inregistrate la militie), asadar erau toate conditiile, insa fotografii care sa documenteze mizeria epocii si viata cotidiana din comunism lipsesc in mod inexplicabil. De ce? Cu exceptia fotografiilor senzationale ale lui Andrei Pandele si cele ale lui Mihai Gradiceanu, nu mai stiu alte exemple...

Exploateaza suficient scriitorii romani trecutul istoric si specificul de tara? S-a scris mult despre comunism, mai bine sau mai prost, dar totusi, istoria romanilor e foarte vasta. E o chestiune de proximitate temporala a evenimentelor?
Prezenta sau absenta temelor istorice intr-o literatura nu are neaparat de a face cu valoarea ei. Intr-adevar, literatura romana contemporana nu se da in vant dupa asemenea subiecte... La noi scriitorul este vazut mai degraba ca un artist cu capul in nori, un personaj bantuit, apocaliptic, eventual alcoolic. Poetul damnat este prototipul sau. Asta si pentru ca definitia dominanta a literaturii este (inca) una estetizanta. Ori, un asemenea tip de scriitor nu se cade sa stea pe documente, sa reconstituie, sa porneasca de la realitate... el face poc! din degete si scoate un vers genial sau se adanceste naucitor in propria subiectivitate si imaginatie.

In cartile dumneavoastra exista si o doza semnificativa de umor. Scrieti de placere pamflete sau comedii pe care nu le publicati ulterior?
Cand am scris pamflete, le-am si publicat. Cu comedia inca nu am pacatuit.

Stim ca scrieti atat proza, cat si teatru si poezie. De ce ezitati sa mai publicati si alte specii literare? Doriti sa pastrati o anumita linie a operelor dumneavoastra si sa nu va abateti de la ea?
Totusi, am debutat cu poezie. Nu de mult am publicat piesa „Nunta la parter”. Am scris si o piesa de teatru pentru copii, „Vrajitoarea pofticioasa”, care se joaca la Teatrul „Luceafarul” din Iasi. Pe aceasta nu am publicat-o, fiindca nu s-a aratat nimeni interesat de ea. Nu ezit sa public alte genuri literare, doar ca nu prea am ce...

Din ceea ce citim ne dam seama cum e Dan Lungu - scriitorul. Cum l-ati descrie pe Dan Lungu - omul?
Superocupat, calm si echilibrat (zic eu...), plin de curiozitate, politicos, ironic si adesea cu dispozitie ludica... Dar s-ar putea sa ma insel...

O sa avem placerea sa va intalnim anul acesta in Bucuresti, la targul de carte din noiembrie?
Din pacate, nu. Sunt plecat intr-un turneu de promovare, in spatiul germanofon, a noii traduceri dupa „Cum sa uiti o femeie”.
de Roxana Truta - 3960 afisari
 
         
 
3.0 - 4965 voturi