POZA:
                     
 

Juriul KIDSing, inca o data in universul copilariei

Gabriel Cotabita, nascut in Craiova; Wilmark Rizzo Hernandez, nascut in Bogotá, Columbia; Antonia Iacobescu, cea care a trait inca de la cinci ani in America, ajungand apoi din nou in tara sa natala, Romania.
Trei artisti din generatii distincte, cu experiente de viata diferite, alcatuiesc juriul KIDSing, un nou show de televiziune dedicat talentului vocal al copiilor. Emisiunea va incepe in aceasta toamna, la Kanal D.

Ce amintiri aveti de la orele de muzica din copilarie?
Gabriel Cotabita: Multe, dar cea mai amuzanta dintre ele este o intamplare petrecuta in clasa a V-a. Profesoara noastra era bolnava si a fost inlocuita de o colega, care insa nu preda muzica, ci pur si simplu avea o ora libera. Respectiva doamna se afla mai sus pe linie administrativa, asa ca a intrebat daca stia cineva sa cante. Colegii m-au aratat pe mine cu degetul, asa ca am fost intrebat ce stiam sa cant. Erau la moda muzica italiana si cea franceza, iar eu am insirat cateva astfel de titluri. Profesoara m-a intrebat ce cantec de muzica populara stiam, iar eu i-am raspuns ca niciunul, pentru ca mie nu imi suna bine vocea pe astfel de melodii. Cum nu se pricepe toata lumea la muzica, doamna mi-a spus ca asa ceva nu exista; m-a scos in fata clasei, m-a pus in cadrul usii, ca pe o scena, si mi-a cerut sa-i cant o melodie populara numita Dunarea mea, care era pe atunci la moda. Dupa o strofa m-a oprit, zicandu-mi: „Treci la loc. Intr-adevar, nu stii sa canti muzica populara”. A fost ultima data cand am incercat!
Antonia: Orele de muzica erau obisnuite, la fel ca cele care se fac in Romania, la clasele fara profil muzical. Partea frumoasa era ca faceam parte din corul scolii, participam la repetitii si luam parte la serbari scolare; a fost o perioada frumoasa. Am inceput sa iau lectii de canto la varsta de 12 ani si atunci mi-a fost cat se poate de clar ca ceea ce voiam sa fac in viata era sa cant.
Wilmark: Imi amintesc de orele de canto, repetitiile pentru corul scolii. Profesorii ne invatau melodii din folclorul columbian, precum Silva y Villalba – Campesina Santandereana.
 
Care erau pe atunci cantaretii vostri preferati?
G. C.: Am avut foarte multi cantareti preferati, in functie de varsta la care eram si de muzica la care aveam acces. Printre acestia s-au numarat:  Cliff  Richard, Gianni Mo-
randi, Salvatore Adamo, Tom Jones si Frank Sinatra. Apoi am descoperit muzica rock si au urmat Robert Plant, Ian Gillan, Ian Anderson, Freddie Mercury, iar lista poate continua pana la artisti din zilele noastre, pentru ca fiecare dintre ei a reusit sa-mi transmita emotie.
A.: Beyoncé, fara doar si poate. A fost cantareata mea preferata dintotdeauna. Imi placea si cand facea parte din Destiny’s Child. Mi-au mai placut mult Backstreet Boys si NSYNC. De fapt, apreciam toate trupele mainstream (n. red. – pe val) din acea perioada.
W.: Michael Jackson a fost si ramane cantaretul meu preferat, fiind un artist desavarsit, care canta, dansa si era extraordinar pe scena. Primul meu CD original, cumparat in adolescenta, a fost cu Meat Loaf. Imi placea mult piesa I’d Do Anything for Love (But I Won’t Do That). Din acea perioada imi mai amintesc cu placere de trupele R.E.M., The Beatles, INXS, Metallica si Aerosmith. Voiam chiar sa-mi tatuez pe cap logoul acesteia din urma.

Erau camerele voastre tapetate cu postere?
A.: Bineinteles, aveam postere cu Beyoncé, Usher, Backstreet Boys!
W.: Da. Femeile din dormitorul meu au fost Marilyn Monroe si Cindy Crawford.
G. C.: Niciodata nu mi-am pus, pentru ca in perioada in care as fi facut acest lucru nu aveam acces la ele. Prietenii mei insa aveau mai multe, cu Bob Dylan, Jimi Hendrix, The Beatles… Cat ii invidiam!

Ce tip de copil ati fost? Povestiti-ne ce „acte de teribilism” faceati.
G. C.: Cred ca am fost un copil normal, mai timid si mai interiorizat. Imi placea sa citesc si sa cant. Dispretuiesc actele de teribilism inca din copilarie, asa ca nu am cantat in aceasta cheie, ca sa zic asa.
A.: Am fost un copil destul de cuminte. Bineinteles ca mai faceam mici prostioare – adormeam in clasa, vorbeam mult in timpul orelor, iar profesorii imi tot chemau parintii la scoala –, dar in general nu am fost un copil-problema.
W.: Initial am fost foarte cuminte, chiar tocilar. Stateam ore in sir in camera mea, facand experimente. Eram fascinat de electricitate si de inaltimi. Din cauza unui scurtcircuit pe care l-am provocat din greseala, lumina din cartierul meu a fost intrerupta cateva ore. Imi placea sa ma deghizez in super-erou, pentru a nu fi recunoscut de parinti, si sa ma plimb pe acoperisurile caselor din cartier, facand echilibristica mai ales pe ziduri foarte inalte. Asta pana cand mama l-a prins pe asa-zisul Batman de-o aripa, dandu-i o mama de bataie... Apoi mi-a trecut. (Rade.) In adolescenta mi-a placut sa ma dau cu skateboard-ul pe pante abrupte si printre masini. Eu am avut noroc. Copii, va rog sa nu incercati sa faceti asa ceva!

„A fi artist este o meserie «de vitrina» si, de cele mai multe ori, oamenii nu se sfiesc sa arunce cu rosii... Cine nu este in stare sa faca fata emotiilor de pe scena nu are ce cauta acolo. Odata ni s-a reprosat ca nu avem respect fata de niste copii care incearca sa cante (…)”
Gabriel Cotabita

Cand ati urcat prima oara pe o scena? Ce urmari a avut acest lucru asupra vietilor voastre?
G. C.: La sapte ani, cu ocazia serbarii de sfarsit de clasa I. Nu a avut nicio urmare chiar atunci, insa la 14 ani castigam bani din muzica, fiind solistul trupei care canta la serile de dans ale studentilor craioveni. Paranoia succesului m-a lovit mai tarziu, in timpul facultatii, dar nu m-a tinut mult. Am avut noroc din acest punct de vedere.
W.: Am fost un copil foarte timid si nu prea imi placea sa fiu in centrul atentiei, dar de multe ori eram nevoit, deoarece aveam note foarte bune si eram considerat bun de dat exemplu. Cred ca este foarte important sa ai de-a face cu publicul; un astfel de exercitiu te formeaza si te ajuta sa fii stapan pe tine. 
A.: Am urcat prima data pe o scena reala la un festival. Eram in trupa cu alte fete si am interpretat piesa Say My Name de la Destiny’s Child. Am avut emotii mari, dar mi-am dat seama ca a iesit bine dupa ropotele de aplauze primite la final.

Care dintre parinti v-a incurajat mai mult sa urmati o cariera artistica?
G. C.: Niciunul. Amandoi ma sfatuiau sa-mi vad de facultatea de inginerie si-mi spuneau ca nu ma pot descurca numai cu muzica. Asa erau timpurile! Ma bucur ca au apucat sa vada unde am ajuns, absolvind totusi cu brio cursurile unei facultati foarte dificile si fara a fi nevoit sa-i contrazic.
W.: Amandoi au contribuit. Mamele au mereu o inclinatie catre frumos, iar a mea nu facea exceptie. Fiind scriitor, jurnalist si crainic radio, tatal meu, Wilton Rizzo Rivas, ma trimitea la tot felul de cursuri, dintre care primul a fost de pictura. De la el am invatat foarte multe lucruri despre radio.
A.: Ambii parinti m-au ajutat la fel de mult si m-au sustinut in cariera. S-au bucurat pentru mine si nu mi-au interzis niciodata sa fac lucruri constructive, care mi-ar fi putut fi de folos in dezvoltarea mea profesionala.

„Gabi Cotabita poate parea un tip mai fioros si mai dur, dar de fapt este prietenos si le da sfaturi potrivite copiilor. Are foarte multa experienta in domeniul muzicii, iar pe mine ma ajuta foarte mult, caci mereu am ceva de invatat de la el. Wilmark este un adevarat latino lover, mereu vesel si optimist”
Antonia

Cum decurge colaborarea dintre voi? Alcatuiti o echipa care se distreaza?
A.: Ne intelegem foarte bine si formam deja o echipa. Ma simt foarte bine alaturi de Gabi si de Will. Deja ne-am obisnuit unii cu ceilalti si ma bucur ca lucram impreuna. Ne-am cunoscut mai bine si ne-am apropiat cand am fost plecati in tara, alaturi de caravana KIDSing, sa facem preselectii. Ne ajutam unii pe ceilalti si cred ca este o experienta foarte frumoasa pentru fiecare dintre noi, cu atat mai mult pentru mine, fiind pentru prima oara membra a juriului intr-un concurs televizat.
G. C.: Colaboram foarte bine. De altfel, acest lucru se va vedea foarte bine in emisiune. Nu stiu daca „o echipa care se distreaza” ar fi formularea cea mai apropiata de adevar, dar ne simtim bine impreuna, ne amuzam si mai si facem treaba buna!
W.: Imi place echipa! Kanal D se implica foarte mult in acest proiect si, din prima clipa, am simtit cu totii ca ne indreptam in directia buna. Gabriel Cotabita este un artist desavarsit si o persoana deosebita, iar Antonia e cea mai dulce si mai copilaroasa cantareata pe care o cunosc.
 
In calitate de parinti, cum vi se pare expunerea copilului intr-un astfel de show?
G. C.: Este o buna modalitate de a verifica daca un copil are aptitudini artistice reale si daca acestea nu exista numai in imaginatia parintilor. Din pacate, raspunsul poate  fi uneori dificil.
A.: Daca un copil isi doreste de mic sa se indrepte catre o cariera artistica, este bine sa participe la cat mai multe concursuri, sa se obisnuiasca din timp cu emotiile de pe scena, asa ca participarea la un concurs de acest gen vine in ajutorul unui viitor artist. Un mare avantaj al emisiunii KIDSing este faptul ca parintii pot veni pe scena, alaturi de copiii, imediat dupa ce acestia sfarsesc de cantat, astfel incat sa-i poata sustine atunci cand afla decizia juriului.
W.: Reprezinta sansa de a pune in valoare un talent si de a vedea, intr-o competitie reala, de amploare, la ce nivel se afla un anumit copil. Acesta reprezinta primul pas mare la inceputul unei cariere adevarate in lumea artistica.

Munca alaturi de copii este foarte dificila. Cum v-ati acomodat?
G. C.: Nu mi se pare deloc dificil, cel putin din punctul meu de vedere. Nu stiu insa in ce masura se vor putea acomoda ei cu stilul meu direct.
A.: Este dificil pentru ca sunt mici, au emotii, obosesc repede, uita versurile, iar unii dintre ei se afla la primul lor concurs. In aceste conditii, imi este greu sa le spun ca nu sunt pregatiti si ca mai trebuie sa lucreze. Pe de alta parte, am fost placut surprinsa de anumiti copii foarte maturi, care stiau foarte bine ce aveau de facut. M-a impresionat hotararea lor de a munci pana vor ajunge artisti adevarati.
W.: Sa lucrezi cu cei mici este cel mai frumos lucru posibil. Nu te lupti cu orgolii, ci ai parte de o munca de responsabilitate, care ofera foarte multe satisfactii.

„Initial am fost foarte cuminte, chiar tocilar. Stateam ore in sir in camera mea, facand experimente. Eram fascinat de electricitate si de inaltimi. Din cauza unui scurtcircuit pe care l-am provocat din greseala, lumina din cartierul meu a fost intrerupta cateva ore”
 Wilmark

Exista cazuri in care copiii foarte talentati se pierd din cauza emotiilor. Cum credeti ca ar trebui sa reactionati in astfel de situatii?
G. C.: Acesta este mitul tipic al mediocritatii. A fi artist este o meserie „de vitrina” si, de cele mai multe ori, oamenii nu se sfiesc sa arunce cu rosii... Cine nu este in stare sa faca fata emotiilor de pe scena nu are ce cauta acolo. Odata ni s-a reprosat ca nu avem respect fata de niste copii care incearca sa cante. Am raspuns ca noi suntem acolo pentru a-i asculta pe cei care au trecut de faza incercarilor si chiar stiu sa faca acest lucru. In concluzie, concurentii trebuie tratati cu sinceritate, caci minciuna nu foloseste la nimic. Daca sunt perseverenti si iubesc aceasta meserie, se vor ambitiona si vor reveni mai bine pregatiti. Daca nu, poate se vor apuca de altceva si vor excela in domeniul ales.
A.: Ne dorim sa descoperim artisti adevarati, capabili sa impresioneze publicul. Partea cu emotiile poate fi corectata in timp. Noi dam sfaturi fiecarui concurent, astfel incat sa stie ce sa faca in viitor. Speram sa le fie de folos!
W.: Noi incurajam copiii, dar este important ca acestia sa isi coordoneze corect emotiile. Chiar daca nu reusesc din prima, trebuie sa ii facem sa aiba incredere in propriile lor forte, astfel incat sa incerce in continuare.

Caracterizati-i pe colegii vostri din juriu in cateva cuvinte.
Cum ii vedeati inainte si cum ii percepeti acum?
G. C.: Pana sa lucram impreuna la acest proiect de televiziune, nu schimbasem cu niciunul dintre ei mai mult decat formulele uzuale de politete. Acum cred ca am inceput sa-i cunosc. Imi sunt dragi si ma bucur de fiecare data cand ii revad.
A.: Gabi Cotabita poate parea un tip mai fioros si mai dur, dar de fapt este prietenos si le da sfaturi potrivite copiilor. Are foarte multa experienta in domeniul muzicii, iar pe mine ma ajuta foarte mult, caci mereu am ceva de invatat de la el. Wilmark este un adevarat latino lover, mereu vesel si optimist. Intotdeauna glumeste cand ma vede obosita sau simte ca nu mai am energie, reusind sa ma binedispuna. Le multumesc amandurora pentru ca sunt colegi atat de buni. Ma bucur ca fac parte din echipa de jurati KIDSing!
W.: Antonia – suflet bun; Gabriel Cotabita – artist.

de Anca Lapusneanu - 38435 afisari
 
         
 
1.1 - 16 voturi
 

Ultimele articole FREE